Azi nu a fost o zi pentru tristeti mari, nici o zi pentru bucurii imense, nu a fost o zi pentru depresii si moarte, dar nici pentru zbor. A fost o zi simpla (si Doamne, cat sunt de pacatoase zilele astea!) in care am mers pana la ABC pentru a cumpara o paine, o zi in care m-am bucurat (ca in oricare alta) de voluptatea unei calatorii cu autobusul, o zi in care am baut o cana de vin fiert stand la taclale cu o prietena. Dar spre seara iar m-au invaluit sentimentele ciudate. Mi-a fost teama sa ies pana la magazin pentru o sticla de apa plata. Aveam impresia ca toti oamenii se cocoseaza si se transforma in ciori cu pene lucioase. Si cate paltoane negre! zeci! Vocea vanzatoarei o simteam grotesc de groasa in lumina neonului, la fel de grotesca ca fardul verde de la ochi si oja rosie de pe unghii. Toate oglinzile isi intorceau luminile asupra mea, iar eu mi-am pus mainile la urechi (asa cum faceam cand eram mica si imi era teama de ceva) si nu puteam sa ma hotarasc daca sa cumpar sau nu un pate vegetal! Afara, oamenii ma priveau cu ochi sticlosi. Copacii dispareau unul cate unul, la fel si florile galbene din fata blocului. Auzeam vocea de vrajitoare a vecinei mele. Speram sa intalnesc o figura cunoscuta, macar pe nenea Oprea sau tanti Margareta, sa ii salut respectuos si sa ma conving ca totul e in ordine. Dar nenea Oprea era mult in fata, atunci urca scarile blocului, cocosat sub vesta sa tricotata. Si ah! iar vocea stridenta a Rodicai. Am grabit pasii spre bloc hotarata sa ascult sus "sunnyroad" a Emilianei Torini (poate ma calmez). La etajul doi, paf! am scapat plasa cu iaurtul si apa, iar in acelasi moment s-a stins si lumina. Mai aveam un etaj. nu trebuia decat sa ridic plasa, sa merg cativa pasi, sa aprind becul si sa urc la 3. NU! eu stateam prostita, blocata, nu reuseam sa ma hotarasc daca sa ridic plasa, zornaiam doar cheile in buzunarul stang si mi-era teama ca ametesc, ca ma voi prabusi acolo, in fata usii de la apartamentul lui nenea Oprea. Brusc, am avut un deja-vu si mi-am amintit apoi totul. Eram mica, imi cautam cheile in ghiozdan ca sa deschid usa de-acasa. O voce m-a strigat pe nume: "madaaa". M-am uitat in spatele meu...nimeni. Atunci s-a stins lumina pe casa scarii. Uitasem ca trebuie sa imi caut de fapt cheile, sa deschid usa, sa se faca lumina, sau sa aprind macar becul. NU! eram blocata.M-am intors cu spatele la usa, am inchis ochii, am intins mana in fata si am pornit cu pasi marunti spre lift, apoi, tot cu ochii inchisi si pe bajbaite am pornit inapoi spre usa in timp ce de cutia mea craniana se izbea ecoul vocii ( si daca, Doamne, toate vocile mele ar muti, as invata sa vorbesc!).Am atins lemnul usii, am gasit cheia in ghiozdan, am deschis usa, am intrat in casa si am mers direct la baie unde am stat o ora intreaga, pana am auzit-o pe tusi Marina sunand la usa.DA! asa se intampla si acum.Ma invart o data pe loc, ridic plasa, incep sa urc scarile cu lumina stinsa, proptindu-ma de peretele rece, in timp ce un intuneric moale, masculin, imi atinge fiecare bucatica de piele expusa.Deschid usa, merg direct la baie si ma privesc minute in sir in oglinda: mi-au mutit toate vocile si ma gandesc ca va veni o zi in care voi fi singura singura singura.

"Lumineaza viata mea da-i inteles
fii pavaza de zi si de noapte contra spaimei
da-mi intunericul de catifea al somnului fara
cosmaruri"
(Marta Petreu, "Rugaciune de vara" din volumul "Scara lui Iacob")