Ieseam din lift si am dat nas in nas cu ea. Cobora lent scarile cu privirea si multumirea unui om bolnav caruia doctorul ii spune ca s-a vindecat miraculos, iar atunci fata lui capata linistea fericirii. Eu ma intorceam de la magazin. Cumparasem lapte, paine, musli si alte cateva lucruri nesemnificative pentru mine. De fapt, nu nesemnificative, ci atat de obisnuite incat semnificatia si importanta lor sunt total estompate de mersul unei zile, de banii din portofel, de siguranta mesei de dimineata, pranz si seara.

Ea e tiganca copila careia ii dam haine si bani. Suna la usa noastra sambata, o data la cateva saptamani, si pleaca cu un pachet: haine care au fost ale mele, ale surorii mele, ale mamei mele, mancare sau bani, sau cu toate trei la un loc, asa cum s-a intamplat azi. Dar niciodata nu i-am vazut privirea dupa ce si-a primit pachetul, dupa ce usa noastra s-a inchis. Niciodata nu observasem lentoarea cu care coboara scarile, incordarea corpului ei, miscarile bratelor si ale capului, expresia intregii sale fiinte in fragmentul acela de timp al asteptarii cuvintelor. Si in toata lentoarea asta citeam nevoia unui dialog intre doua fiinte atat de diferite, nevoia de adulmecare sincera a inimii celuilalt.

A inceput ea printr-un "Ce faci?" intins intre buze ca o guma de mestecat cu zambetul unui schizofrenic (asa zambeste verisoara mea schizofrenica atunci cand ma intreaba ceva), iar pe mine m-a acoperit subit revelatia lucrurilor simple. Am simtit puternic sinceritatea atat de rara a conversatiilor dintr-o oameni. I-am spus ca ieri m-am intors de la Cluj cu masina, ca am ajuns mai devreme decat m-am asteptat, ca acolo vremea e ca aici, nu e mai frig asa cum sustine toata lumea, ea a inceput sa studieze geaca de iarna pe care tocmai i-o daruise mama, am rugat-o sa se imbrace mai gros de acum inainte fiindca va fi din ce in ce mai rece, ea a dat din cap zambind. Toate astea i le spuneam de parca ne-am cunoaste de ani de zile, de parca ea ar sti ca eu sunt studenta la Cluj (poate nici nu stie de existenta unui oras cu numele asta), toate astea atat de firesc! Stiu ca simtea nevoia unei asemea conversatii, nevoie pe care si eu mi-am constientizat-o abia in momentul cand i-am intalnit privirea, cand i-am surprins lentoarea cu care isi fragmenta atat de taios asteptarea in care strigau nevoia de haine, de mancare, de caldura, de apropierea unui suflet, de ascultare. Voiam sa o imbratisez (si nu din mila), sa ii multumesc pentru ca mi-a daruit, fara ca macar sa ii cer vreodata, conversatia sincera si simpla, dialogul arhetipal al simplitatii, frazele fara ascunzisuri, in care spui si nu lasi nimic sa se coaca in minte. Nu a fost un maraton al convorbirii si nici un joc. Nu a fost dialogul acela in care stai la panda, iti aduni toate resursele, asteptand cu incordare sa marchezi, pandind greseala celuilalt, lipsurile lui. Mi-a daruit conversatia intre doua fiinte fara asteptari una de la cealalta, ci doar cu sentimentul reciproc al bucuriei ca exista.

Uitam atat de des sinceritatea cu care trebuie sa traim, cu care trebuie sa ne ciocnim unii de altii!

14.09

daca bolile ajung pana in oasele noastre si tremuram toti
si zornaim ca niste schelete
ingropate intre 4 pereti de sticla de piele de carne
atunci imi inghit lacrimile
mi le scurg pana la imbinarile corpului meu de insecta
sa-mi unga incet si uleios incheieturile
sa ma inmoaie toata ca pe un burete greu spongios
sa devin o papusa de carpa

de fiecare data la mijloc de septembrie
ploua
corpul meu se umfla
ploaia imi aduce aminte ca de-acum incepe scoala
ca de-acum nu mai am tata
ca de-acum totul se spala incet incet
pana vine frigul