vineri, 14 noiembrie 2008


Timp de doua luni:


- am fost un automat de bilete gratuite pentru metrou

- am adunat frunze in fiecare zi

imi lipeam cate una pe piept

nu uita mada e toamna

acum ploaia se potriveste atat de bine cu hainele mele

-m-am facut pres in fata magazinelor

am iubit oameni in functie de greutatea talpilor lor

unitatea de masura perfecta pentru credinta

-am gasit un zmeu l-am luat de pe cer

mi-am dat seama ca e dumnezeu

numai el putea fi atat de tacut asa ca

l-am ascuns sub un pod de peste dunare

l-am pitit bine sa nu il gaseasca cineva

-am lasat cate un fir de par peste tot in

metrou la teatru in salile de expozitii la facultate pe strada in tren

sa incolteasca alte madaline

-mi-am sangerat urechea stanga in unele nopti

incercam sa scap de un cheag

apasa prea tare cu rosu pe vise

-am vazut un pat suspendat intr-o

camera alba

imi doresc sa dorm acolo

-am trecut prin pe langa peste

multi oameni asa cum imi place mie

-am lipit desene pe pereti

am adus lucruri marunte in camera

am deschis usa

am fumat

am aerisit

-am cules o castana in octombrie

si-a schimbat forma de atunci

de culoare ce sa mai vorbim


-da, se pare ca totul e ok

traiesc

doua luni inseamna cat un pumn de nisip sarat


Nu te vad decat rar

atunci cand nu sunt prea obosita sa visez

nu te mai aud

verific uneori apelurile pierdute

numarul tau e inca in agenda

m-a sunat intr-o zi mama de pe telefonul tau

am tresarit atat de tare incat

mi-a ars frunza de pe piept

mada e toamna

prima fara tata.

duminică, 2 noiembrie 2008

prezenta fiecarui om in mine e ca o injectie. intrarea in cartierul meu e pielea. sugative infometate de haine de catifea porii imi acopera privirile. fiecare om e o bucata de catifea. uneori ii mangai pe toti cu pielea ca sa isi schimbe nuanta. de-ar fi fiecare seara ca cea de ieri m-as imbolnavi repede. de ieri ma dor oasele. toate oasele imi sunt atat de moi incat daca m-ar prinde cineva de mana m-as sfarama toata ca o bucata de creta. sunt sfaramicioasa. si melodiile astea ma sfarma incet incet. de-constructia corpului meu ar incepe in coltul drept al camerei suspendata undeva deasupra sunetelor de acum - numai bune pentru facut dragoste pofticioasa ca si cum ti-ai infige mana intr-o portie de gelatina dulce si ti-ai linge fiecare deget cu un gest "reloaded" pana la lascivitate. da. de-acolo ar incepe de-constructia mea. m-ai desface bucatica cu bucatica ca pe un lego moale. acolo unde corpul refuza l-ai despica centimetru patrat/ cm patrat cu un cutit. ai sti sa ma re-construiesti la loc? tot bucatica cu bucatica. cred ca le-ai aseza pe toate invers. rosu pe verde nu verde pe rosu. cum as trai cu toate organele in exterior? m-ai infasura intr-un cearsaf mare sa nu-mi fie rusine. sunt albastra pe dinauntru nu translucida. albastra dar nu ca cerul ci ca marea neagra in zilele ei putine putin capricioase. nu am inghitit cerul cu pielea. nu am nimic sfant in mine. nimic.



e 1 noiembrie. ziua mortilor. s-a pus piatra pe piatra si iar am ajuns acolo. tatal meu e sub o piatra mare. toate vocile tac de-atunci. rugaciunile mi-au amutit. oasele le-au inghitit una cate una. la ce bun? nici macar nu-mi era foame. tatal meu e sub o piatra iar eu trebuie sa ma intorc pe dos sa-mi scot toate organele si sa le lipesc pe mine ca un colaj. un colaj-harta care sa le aminteasca celorlalti propozitiile mele. si sa-mi aminteasca si mie cum sa ajung acasa cand gasesc vreo oglinda. asta se numeste su-pra-vie-tu-i-re.