joi, 30 ianuarie 2014

About my father.

"I know what a good workman is; I know what an honest man is; I know what friendship is; I know because I remember these things in the person of my father..." (Romulus, My Father by Raimond Gaita).

miercuri, 13 noiembrie 2013

Sunt aici dar nu mai sunt nicaieri. Sau pot fi oriunde.

Exista o singuratate sociala si o inadaptare sociala pe care le sufera cei departe de tara: singuratatea sociala in noul loc, neadaptarea sociala in locul de unde au plecat. Nu e vorba de dezradacinare, ci de un neastampar al schimbarii. Aduci cu tine schimbare si duci inapoi tot schimbare. Uneori ti se pare ca toate lucrurile iti rezista si te simti ca umbland prin namol. Intalnesti oameni ca tine: cred ca pot sa ii numesc "calatorii". Poarta in ei un sambure (mare) de idealism in contrast puternic cu pragmatismul abordarii. Impartasesc povesti interesante. Si nicaieri nu ti se pare prea departe si nimic prea greu. Sunt oamenii neintegrati local, dar adaptabili global. Nomazii de azi.

miercuri, 3 martie 2010

Trebuie sa incep sa scriu despre moarte.

sâmbătă, 31 octombrie 2009

Ieseam din lift si am dat nas in nas cu ea. Cobora lent scarile cu privirea si multumirea unui om bolnav caruia doctorul ii spune ca s-a vindecat miraculos, iar atunci fata lui capata linistea fericirii. Eu ma intorceam de la magazin. Cumparasem lapte, paine, musli si alte cateva lucruri nesemnificative pentru mine. De fapt, nu nesemnificative, ci atat de obisnuite incat semnificatia si importanta lor sunt total estompate de mersul unei zile, de banii din portofel, de siguranta mesei de dimineata, pranz si seara.

Ea e tiganca copila careia ii dam haine si bani. Suna la usa noastra sambata, o data la cateva saptamani, si pleaca cu un pachet: haine care au fost ale mele, ale surorii mele, ale mamei mele, mancare sau bani, sau cu toate trei la un loc, asa cum s-a intamplat azi. Dar niciodata nu i-am vazut privirea dupa ce si-a primit pachetul, dupa ce usa noastra s-a inchis. Niciodata nu observasem lentoarea cu care coboara scarile, incordarea corpului ei, miscarile bratelor si ale capului, expresia intregii sale fiinte in fragmentul acela de timp al asteptarii cuvintelor. Si in toata lentoarea asta citeam nevoia unui dialog intre doua fiinte atat de diferite, nevoia de adulmecare sincera a inimii celuilalt.

A inceput ea printr-un "Ce faci?" intins intre buze ca o guma de mestecat cu zambetul unui schizofrenic (asa zambeste verisoara mea schizofrenica atunci cand ma intreaba ceva), iar pe mine m-a acoperit subit revelatia lucrurilor simple. Am simtit puternic sinceritatea atat de rara a conversatiilor dintr-o oameni. I-am spus ca ieri m-am intors de la Cluj cu masina, ca am ajuns mai devreme decat m-am asteptat, ca acolo vremea e ca aici, nu e mai frig asa cum sustine toata lumea, ea a inceput sa studieze geaca de iarna pe care tocmai i-o daruise mama, am rugat-o sa se imbrace mai gros de acum inainte fiindca va fi din ce in ce mai rece, ea a dat din cap zambind. Toate astea i le spuneam de parca ne-am cunoaste de ani de zile, de parca ea ar sti ca eu sunt studenta la Cluj (poate nici nu stie de existenta unui oras cu numele asta), toate astea atat de firesc! Stiu ca simtea nevoia unei asemea conversatii, nevoie pe care si eu mi-am constientizat-o abia in momentul cand i-am intalnit privirea, cand i-am surprins lentoarea cu care isi fragmenta atat de taios asteptarea in care strigau nevoia de haine, de mancare, de caldura, de apropierea unui suflet, de ascultare. Voiam sa o imbratisez (si nu din mila), sa ii multumesc pentru ca mi-a daruit, fara ca macar sa ii cer vreodata, conversatia sincera si simpla, dialogul arhetipal al simplitatii, frazele fara ascunzisuri, in care spui si nu lasi nimic sa se coaca in minte. Nu a fost un maraton al convorbirii si nici un joc. Nu a fost dialogul acela in care stai la panda, iti aduni toate resursele, asteptand cu incordare sa marchezi, pandind greseala celuilalt, lipsurile lui. Mi-a daruit conversatia intre doua fiinte fara asteptari una de la cealalta, ci doar cu sentimentul reciproc al bucuriei ca exista.

Uitam atat de des sinceritatea cu care trebuie sa traim, cu care trebuie sa ne ciocnim unii de altii!

joi, 24 septembrie 2009

14.09

daca bolile ajung pana in oasele noastre si tremuram toti
si zornaim ca niste schelete
ingropate intre 4 pereti de sticla de piele de carne
atunci imi inghit lacrimile
mi le scurg pana la imbinarile corpului meu de insecta
sa-mi unga incet si uleios incheieturile
sa ma inmoaie toata ca pe un burete greu spongios
sa devin o papusa de carpa

de fiecare data la mijloc de septembrie
ploua
corpul meu se umfla
ploaia imi aduce aminte ca de-acum incepe scoala
ca de-acum nu mai am tata
ca de-acum totul se spala incet incet
pana vine frigul

vineri, 14 noiembrie 2008


Timp de doua luni:


- am fost un automat de bilete gratuite pentru metrou

- am adunat frunze in fiecare zi

imi lipeam cate una pe piept

nu uita mada e toamna

acum ploaia se potriveste atat de bine cu hainele mele

-m-am facut pres in fata magazinelor

am iubit oameni in functie de greutatea talpilor lor

unitatea de masura perfecta pentru credinta

-am gasit un zmeu l-am luat de pe cer

mi-am dat seama ca e dumnezeu

numai el putea fi atat de tacut asa ca

l-am ascuns sub un pod de peste dunare

l-am pitit bine sa nu il gaseasca cineva

-am lasat cate un fir de par peste tot in

metrou la teatru in salile de expozitii la facultate pe strada in tren

sa incolteasca alte madaline

-mi-am sangerat urechea stanga in unele nopti

incercam sa scap de un cheag

apasa prea tare cu rosu pe vise

-am vazut un pat suspendat intr-o

camera alba

imi doresc sa dorm acolo

-am trecut prin pe langa peste

multi oameni asa cum imi place mie

-am lipit desene pe pereti

am adus lucruri marunte in camera

am deschis usa

am fumat

am aerisit

-am cules o castana in octombrie

si-a schimbat forma de atunci

de culoare ce sa mai vorbim


-da, se pare ca totul e ok

traiesc

doua luni inseamna cat un pumn de nisip sarat


Nu te vad decat rar

atunci cand nu sunt prea obosita sa visez

nu te mai aud

verific uneori apelurile pierdute

numarul tau e inca in agenda

m-a sunat intr-o zi mama de pe telefonul tau

am tresarit atat de tare incat

mi-a ars frunza de pe piept

mada e toamna

prima fara tata.

duminică, 2 noiembrie 2008

prezenta fiecarui om in mine e ca o injectie. intrarea in cartierul meu e pielea. sugative infometate de haine de catifea porii imi acopera privirile. fiecare om e o bucata de catifea. uneori ii mangai pe toti cu pielea ca sa isi schimbe nuanta. de-ar fi fiecare seara ca cea de ieri m-as imbolnavi repede. de ieri ma dor oasele. toate oasele imi sunt atat de moi incat daca m-ar prinde cineva de mana m-as sfarama toata ca o bucata de creta. sunt sfaramicioasa. si melodiile astea ma sfarma incet incet. de-constructia corpului meu ar incepe in coltul drept al camerei suspendata undeva deasupra sunetelor de acum - numai bune pentru facut dragoste pofticioasa ca si cum ti-ai infige mana intr-o portie de gelatina dulce si ti-ai linge fiecare deget cu un gest "reloaded" pana la lascivitate. da. de-acolo ar incepe de-constructia mea. m-ai desface bucatica cu bucatica ca pe un lego moale. acolo unde corpul refuza l-ai despica centimetru patrat/ cm patrat cu un cutit. ai sti sa ma re-construiesti la loc? tot bucatica cu bucatica. cred ca le-ai aseza pe toate invers. rosu pe verde nu verde pe rosu. cum as trai cu toate organele in exterior? m-ai infasura intr-un cearsaf mare sa nu-mi fie rusine. sunt albastra pe dinauntru nu translucida. albastra dar nu ca cerul ci ca marea neagra in zilele ei putine putin capricioase. nu am inghitit cerul cu pielea. nu am nimic sfant in mine. nimic.



e 1 noiembrie. ziua mortilor. s-a pus piatra pe piatra si iar am ajuns acolo. tatal meu e sub o piatra mare. toate vocile tac de-atunci. rugaciunile mi-au amutit. oasele le-au inghitit una cate una. la ce bun? nici macar nu-mi era foame. tatal meu e sub o piatra iar eu trebuie sa ma intorc pe dos sa-mi scot toate organele si sa le lipesc pe mine ca un colaj. un colaj-harta care sa le aminteasca celorlalti propozitiile mele. si sa-mi aminteasca si mie cum sa ajung acasa cand gasesc vreo oglinda. asta se numeste su-pra-vie-tu-i-re.