vreau sa sparg cana de cafea de pe birou
imi beau portia zilnica de nisip
tubul digestiv-clepsidra
inghititurile ineaca timpul cu cate o tumora pe mate
tumorile cresc poarta coifuri lucioase
sarbatoresc zile de nastere
iuhu! iuhu! zornaie toate vocile
iubesc sunetul de sticla sparta
pana la urma totul se sparge in mii de bucati
se aduna ca asteroizii in cosmos
fug spre alte planete caut o alta tara
ascunde-ma de sfarsitul zilei
intre atatea cladiri pe care le privesc de jos in sus
iau aer mult cat sa-mi curete clepsidra
oare tumorile se umfla? sparge-le te rog cu un ac de gamalie
of, de-ar fi atat de simplu!
simplu ca ferestrele copacii frunzele din cartierul 8
aici zilele aluneca prin tubul meu digestiv
sunetul de sticla sparta anunta somnul
fiecare vis are moartea lui
moartea e un barbat tacut are lepra pare prietenos si bland cerseste banuti
du-ma te rog intr-un muzeu
despica-mi abdomenul cu un bisturiu de chirurg experimentat
sa-mi vada turistii tumorile cu coifuri colorate
sa faca japonezii poze
atat de multe blituri parca ar fi o furtuna ca ieri
trebuie sa ma crezi
deasupra fiecarui oras creste un carusel.

ganduri

Daca as fi stiut ca totul se va intampla asa, intr-un timp atat de scurt, as fi stat langa tine zi si noapte, ca fiecare gest al tau sa imi ramana tatuat pe cate o bucatica de creier. Tu ai stiut sa ma protejezi si in ultima zi asa cum ai facut-o o viata intreaga. Si ma intreb daca ai stiut sau ai simtit ceva, ma intreb daca ti-a fost frica, fiindca nu as fi vrut nici o clipa sa iti fie frica! Nici o clipa! Intotdeauna mi-a fost frica pentru tine ca nu cumva sa iti fie teama...dar stiu ca erau maini dincolo, oameni pe care i-am iubim mult amandoi...maini calde. Si mai stiu ca tu nu ai vrut nici o clipa sa se intample asta si mi-e ciuda! Iar in ultima clipa pumnii tai iti erau stransi de lupta si de dorinta de a ramane. Ma intreb ce voci te-au chemat atat de repede acolo. Sper sa imi spui tu intr-o zi daca Dumnezeu exista. Fiindca daca exista, e crud! E crud si rau, si nu are sens ce face el! Nu mai cred in el...sau cel putin, credinta mea e ca un fir de ata. Cred in schimb in tine si in oameni ca tine care ma vegheaza zi si noapte. Si toti imi spuneau sa nu privesc in oglinda cand sunt langa tine, dar eu am privit. Nici macar mirosul de formol nu il mai tin minte, desi eram singura langa tine si ma usturau ochii. Tin minte mainile tale frumoase si blande, care m-au leganat 21 de ani. Am inchis ochii si ti-am atins fiecare deget, fiecare unghie, fiecare centimetru de piele ca sa nu uit niciodata geografia palmelor tale...si te-am sarutat pe frunte, asa cum ma sarutai tu. Si imi spuneau toti sa nu mai stau langa tine ca sa nu mi se faca rau de la mirosul de formol. Dar eu am stat. Cum puteam sa te las singur? Niciodata nu m-ai lasat singura, nici o secunda. Ma chinui de saptamani sa gasesc mijloacele de expresie si cuvintele potrivite ca sa iti scriu si sa scriu despre tine, dar totul fuge de sub palmele mele. Of, si tie iti placea atat de mult sa ma stii scriind! Iti promit ca ma adun si iti voi scrie asa cum stiu eu mai bine. Si iti mai promit ca voi trai asa frumos cum ai stiut tu s-o faci si asa cum ti-ar fi placut sa ma vezi. Iti las aici niste versuri de la Celelalte Cuvinte (stiu ca si tu ascultai si mai ascultam impreuna :)), si iti multumesc pentru toate melodiile frumoase pe care mi le-ai strecurat in suflet. Te iubesc din tot sufletul, si iti marturisesc ca te simt aproape (pentru asta iti multumesc). Dar mi-e tare dor de vocea ta, atat de dor incat tot aerul care ma inconjoara ma strange atat de tare, ca o menghina si imi vine sa urlu!

Ca un păienjeniş tăcerea se întinde prin unghere,

Câteva raze mai clipesc stinghere, prin unghere.

Şi iată, visul vine pe furiş şi intră în odaia mea, tiptil, ca un copil,

Pe la fereastră, ca un bătrân cântând din flaut, trece, vântul rece…

Cu atâtea vise în traista lui albastră…

Tăcere… Ochii zilei s-au închis.

În seara asta, ce-mi mai spui tu-n vis,

Te-ascult, vorbeşte-mi, dar încet, încet şi mult!

Şi vorba ta să semene tăcerii.

Te iubesc.